sâmbătă, 30 aprilie 2016

seo checker
Nicolae Tiberiu-Petrescu (01.ianuarie.1888-1946)


Generalul de brigadă, şi inginerul electronist Nicolae T. Petrescu s-a născut pe data de 01-ianuarie-1888, dintr-o familie de români de origine romană, într-o comună din sudul României. Tatăl său era învăţător, iar înaintaşii săi povesteau că avuseseră cei mai mulţi meseria ori de profesor (învăţător) ori de cadru militar.
Soarta a vrut ca Nicolae să le îmbrăţişeze pe amândouă.
Fiind un elev eminent, fruntaşii comunei au hotărât să strângă bani ca să-l ajute să-şi urmeze studiile la Bucureşti, şi chiar mai departe.

Deşi îmbrăţişase cariera militară, pe lângă studiile de inginer în profilul electric, în anul 1919 este înscris la Şcoala Superioară de Radiotelegrafie din Paris pe care o absolvă în 1922 (prima promoţie de ingineri electronişti TFF-Transmisiuni fără fir) fiind unul dintre cei mai buni, iar promoţia fiind prima de acest fel din lume.
           Întors în ţară maiorul Petrescu, proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Radiotelegrafie din Paris, începe imediat să implementeze noile cunoştinţe în ţară, în cadrul armatei.
          Terminase deja prima sa carte „RADIOTELEGRAFIA ŞI RADIOTELEFONIA Cu diferitele lor aplicaţiuni şi organizarea radio-internaţională a României-Mari”, pe care o publică la începutul anului următor (1923).











Cartea descrie pe larg şi amănunţit principiile electronicii, piesele electronice disponibile la vremea aceea, adică lămpile cu doi, trei, patru, sau chiar cu cinci electrozi (filamente), lămpile disponibile la vremea respectivă (lampa franceză, germană, americană, engleză tip Osram, engleză tip Marconi), circuitele posibile, dispozitivele existente, antenele utilizate, teoria câmpurilor electromagnetice şi a oscilaţiilor electromagnetice, recepţia inductivă tip Oudin, sau cea tip Tesla, recepţia flexibilă Marconi, recepţia rusească Popoff, cea franceză (mixtă), cea a postului german Telefunken, despre bobinele de inducţie, oscilatorul lui Hertz, amplificatoarele, telefonia fără fir, telegrafia fără fir, emisia şi recepţia radio, echipamentele terestre, navale şi aeriene, posturi telegrafice şi telefonice mobile, reglajele lor, sursele energetice, controlul de la distanţă, radiogoniometria şi telegrafia prin pământ, posturile cu arc, alternatoarele de înaltă frecvenţă, transformatorii statici multiplicatori de frecvenţă, condensatorii, releele postului, maşinile homopolare cu disc sistem Alexanderson, maşinile în cascadă internă sistem Goldschmidt, radiotelegrafia imprimătoare, telemecanica, radiotelefotografia, radiotelegrafia multiplex, motorul pentru traducător Baudot, motorul pentru distribuitor Baudot, distribuitoarele Baudot, manipulatoarele Baudot, traducătoarele Baudot, procedeul Abraham-Planiol de radiotelegrafie multiplex, recepţia fotografică.





Pe plan familial, viitorul general Nicolae T. Petrescu se căsătoreşte cu Maria (pe numele de fată Ghiaţă).
Soţia sa Maria (verişoara renumitului pictor Dumitru Ghiaţă) îi dăruieşte doi copii, Sanda şi Eugen.

Pe plan profesional:
A adus numeroase contribuţii la dezvoltarea transmisiilor pe unde scurte, la cunoaşterea benzilor radio utilizate în scopuri militare (în folosul armatei).
A contribuit ca dascăl la formarea multor specialişti militari, în domeniul transmisiunilor fără fir.
Colonel fiind a constituit prima brigadă de transmisiuni, cu trei regimente subordonate în anul 1932, aceasta fiind suportul batalionului „47 Comunicaţii şi Informatică” (de astăzi) denumit onorific „Nicolae Petrescu”.
A condus divizia de la Alba Iulia, în perioada celui de al doilea război mondial.
A avut o activitate publicistică intensă, elaborând mai multe cărţi, articole, lucrări ştiinţifice, etc, în special în domeniile transmisiunilor fără fir şi cel al geniului.
A implementat în ţara noastră toate noutăţile din domeniu, fiind permanent la curent cu tot ce apărea nou.
În acest fel a contribuit la dezvoltarea electronicii româneşti în perioada interbelică, a transmisiunilor fără fir, telegrafie fără fir şi telefonie fără fir, pe care le-a utilizat la vremea respectivă mai mult în cadrul armatei.
A avut contribuţii la dezvoltarea sistemelor de transmisiuni între aparatele aflate în zbor şi comandament, sau o bază terestră fixă sau mobilă.
A adus contribuţii majore la implementarea şi dezvoltarea goniometriei româneşti în perioada interbelică.





A implementat telegrafia prin pământ (la vremea respectivă aceasta fiind mai sigură şi mai bună din punct de vedere calitativ). Telegrafia prin apă şi sol este asemănătoare celei ff cu deosebirea că întrebuinţează curenţi alternativi de frecvenţă joasă (muzicală) şi antene întinse pe pământ (sau pe sub pământ).







“Fax” este, de fapt, o prescurtare a cuvântului “facsimil”, adică o “copie fidelă a unui document”. Aparatul de la care se transmite mesajul parcurge fiecare punct al documentului şi emite semnale, care ajung, prin intermediul cablurilor telefonice sau al undelor radio, la un aparat similar. Acesta transformă semnalele primite în puncte albe şi negre, imprimate pe hârtie fotosensibilă sau tipărite pe hârtie obişnuită.
Primul patent pentru fax, emis în 1843, aparţine inventatorului scoţian Alexander Bain. Bain, care a inventat şi ceasul electric, şi-a folosit cunoştinţele sale despre pendulele ceasurilor electrice pentru a produce un mecanism de scanare a unui document. Aparatul nu a funcţionat, şi nici nu ar putea s-o facă, dar ideea a fost una interesantă pentru vremea aceea. Fizicianul britanic Frederick Bakewell a fost cel care a îmbunătăţit sistemul creat de Bain şi a expus prima dată un astfel de dispozitiv în 1851, la târgul mondial de la Londra (din păcate însă nici acesta nu a funcţionat).
În 1861, primul fax, Pantelegraph, a fost vândut de fizicianul italian Giovanni Caselli, înainte ca telefoanele să fie inventate. Este primul fax din istoria modernă a omenirii care va funcţiona. În aceiaşi perioadă Gaetano Bonelli proiectează un alt model de fax “typotelgraph” (1863), iar germanul Bernhard Meyer construieşte un “Kopiertelegraphen” (1864).
Primul facsimil a fost transmis între Paris şi Lyon folosind “Pantelegraphul” lui Caselli în 1865.
În 1866 francezul Lenoir proiectează şi construieşte şi el un “Electrograph”.
În anul 1881 cercetătorul britanic Shelford Bidwell transmite cu succes siluete (imagini) folosind un sistem chimic şi electromagnetic.
În 1888 Elisha Gray cel care a întârziat cu doar câteva ore completarea patentului pentru invenţia telefonului, construieşte faxuri îmbunătăţite care permiteau folosirea hârtiei ca suport de transmitere/primire a informaţiilor.
În 1898 Hummel dezvolta Telediagraph . Telediagraph a fost unul din primele aparate de genul fax care transmitea poze prin liniile de telegraf. A fost inventat în 1895 de Ernest A. Hummel, un producător de ceasuri din St. Paul, Minnesota. Primele aparate au fost instalate în birourile New York Herald în 1898. Până în 1899, Hummel a îmbunătăţit invenţia sa, fapt ce a determinat instalarea unor asemenea maşinării în birourile Chicago Times Herald, St. Louis Republic, Boston Herald, şi Philadelphia Inquirer. Prima poză trimisă a fost o imagine “exactă” a primului foc tras în Manila (războiul americano-spaniol). A fost nevoie de circa 20-30 minute pentru trimiterea acestei poze.
Un an mai târziu, în 1900 Hans Liebreich şi John Francis pun la punct un “Teleautograph”.
În anul 1902 profesorul Dr. Arthur Korn, de naţionalitate germană, a demonstrat primul sistem de scanare foto-electric. Metodele anterioare erau bazate pe sistemul de scanare prin contact aparţinând domnului Bain. În 1902, Prof. Dr. Arthur Korn dezvolta sistemul de scanare fotoelectric pentru transmiterea şi reproducerea fotografiilor iar în 1907, punea bazele unui sistem comercial de transmitere a fotografiilor. Acest sistem în cele din urmă va lega Berlinul, Londra şi Parisul, devenind astfel prima reţea europeană dar şi mondială de transmitere a facsimil-lurilor.
Primii specialişti francezi care au adaptat, utilizat, şi îmbunătăţit sistemele fax au fost H. Abraham profesor universitar la Sorbona, şi inginerul R. Planiol, care s-au ocupat cu întrebuinţarea aparatului telegrafic rapid Bodou la telegraful f.f. (fără fir) Bodul-Baudot. Acesta era mai rapid decât aparatele germane sau britanice, deoarece se baza pe principiul diferenţierii în timp şi al repetiţiei.





Organul esenţial al unui aparat Bodou era distribuitorul care avea un fel de mături ce se învârteau regulat cu o turaţie de 180 [rot/min], punând succesiv clapele de manipulare în contact cu linia. 
La fiecare rotaţie a periilor, distribuitorul putea să trimită pe lângă cinci emisiuni consecutive de curent şi un curent suplimentar, destinat menţinerii sincronismului aparatului receptor. Curenţii sosiţi la recepţie erau repartizaţi de la linie la traducători, ai căror electromagneţi reconstituiau semnalele, care erau apoi imprimate imediat.

Un aparat Bodou quadruplu comporta patru transmiţătoare şi patru traducătoare, realizând un debit de 7200 cuvinte pe oră.
Inconvenientul său major era interferenţa cu perturbaţiile atmosferice, care producea paraziţi ce tulburau recepţia ducând uneori la falsificarea unor litere.

Acelaşi inconvenient, ne spune maiorul (la acea vreme) Nicolae Tiberiu-Petrescu în cartea sa scrisă în 1922, exista şi la recepţia automată fotografică, la care imprimarea pozei se făcea pe un tambur, cu negru de fum presat pe hârtie (asemănător principiului indigoului), putând apărea distorsiuni ale imaginilor transmise prin unde, datorate perturbaţiilor atmosferice.

Din colectivul de la Sorbona din perioada imediat următoare primului război mondial, care lucra cu aceste dispozitive, făcea parte şi inginerul român Nicolae Tiberiu-Petrescu.
Acestui fapt i s-a datorat expunerea tuturor principiilor transmisiunilor f.f. de către român în cărţile sale, începând cu anul 1922, dar şi implementarea acestor dispozitive în România interbelică, fapt ce a dus la dezvoltarea transmisiunilor în ţara noastră, la crearea unei reţele proprii româneşti de transmisiuni fără fir la mari distanţe şi la legarea României de marile centre europene, americane, iar mai apoi globale.
Astfel Bucureştiul a intrat foarte devreme în reţeaua Berlin, Londra, Paris, Roma, Washington.
Generalul de brigadă, Nicolae Tiberiu-Petrescu, spunea în cărţile sale că dintre aparatele germane, italiene, britanice, americane şi franţuzeşti, cele mai bune s-au dovedit a fi cele din urmă, în special dispozitivele Baudot, din care au derivat puţin mai târziu aparatele teletype.





Aparatul mai modern teletype (vezi figura de deasupra) este practic un Baudot simplu cu un singur sector, alcătuit astfel încât diferitele sale componente grupate să dea aspectul unei maşini ordinare de scris. El va fi probabil cel mai utilizat în transmisiunile f.f., ne spunea inginerul electronist român N. T. Petrescu (vezi foto de mai jos-centru) în prima sa carte.






Deşi a fost redus la tăcere (executat mişeleşte în anul 1946, de către guvernul Petru Groza, în condiţiile în care trupele sovietice mărşăluiau peste tot prin ţara noastră) împreună cu Mareşalul Ion Antonescu, şi cu alţi patru generali, Generalul şi Inginerul Electronist Nicolae Tiberiu-Petrescu, a lăsat în urma sa o Românie Mare, prosperă, dezvoltată, legată la sistemul de comunicaţii Europene şi mondiale.

Generalul Nicolae Tiberiu-Petrescu (inginer electronist), împreună cu Mareşalul Ion Victor Antonescu, cu Regele Mihai I al românilor, şi cu alţi câţiva generali, au reuşit să stabilizeze situaţia politică a României, într-o perioadă extrem de dificilă pentru ţara noastră, au reuşit să oprească ciopârţirea ţării, au stabilizat situaţia militar-politico-economică a României, în perioada 1940-1944.






Deşi generalul Nicolae Tiberiu-Petrescu a fost interzis de toate guvernele comuniste de după 1945, şi nu trebuia să se mai ştie absolut nimic despre el şi activitatea sa (au fost interzise şi cărţile sale, şi articolele sale, etc), totuşi paradoxal, monumentul ce i se adresa lui şi elevilor săi militari români (geniştilor români) ce au făcut sacrificiile supreme pe câmpurile de luptă în cele două războaie mondiale, dar mai ales în primul război mondial, statuia geniului „Leul” a rămas la locul ei.
Monumentul geniului, este un monument din București, situat la intersecția bulevardelor Iuliu Maniu și Geniului (în apropiere de Palatul Cotroceni). Numele ansamblului monumental a dat și numele pieței din apropierea acesteia, Piața Leu, precum și numele campusului studențesc din zonă, Campusul Studențesc Leu, care se află în clădirea în care, până la Revoluția din decembrie 1989, a funcționat Academia Ștefan Gheorghiu.






Monumentul Eroilor Geniști din București a fost înălțat din inițiativa generalului Constantin Ștefănescu-Amza care, în calitate de comandant al Școalelor și Centrului de Instrucție al Geniului, a lansat atât operațiunile de colectare a fondurilor necesare, cât și organizarea concursului pentru stabilirea realizatorului.
Monumentul a fost dezvelit la 29 iunie 1929 de către Alteța Sa Regală Nicolae, Principe al României, în cadrul unei grandioase festivități în prezența reprezentanților Casei Regale, a guvernului, a capilor oștirii, a unui mare număr de generali de geniu activi și în rezervă, a șefilor serviciilor și comandamentelor unităților de geniu, a întregului corp ofițeresc și profesoral al Școlilor de Geniu și a tuturor elevilor acestora.
Monumentul este înscris, sub denumirea Monumentul eroilor din arma geniului - Leul, la poziția nr. 2337, cu codul B-III-m-B-20010, în Lista monumentelor istorice, actualizată prin Ordinul ministrului Culturii și Cultelor, nr. 2314/8 iulie 2004.
Pe fața dinspre piață a soclului se găsește inscripția:

„SPUNEȚI GENERAȚIILOR VIITOARE CĂ NOI AM FĂCUT SUPREMA JERTFĂ PE CÂMPURILE DE BĂTAIE PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI”

În vremea comunismului, pentru mulți ani, inscripția fusese ciuntită, cuvintele pentru întregirea neamului fiind scoase, cuvinte care au fost reașezate la locul lor după ce revista Flacăra, condusă de Adrian Păunescu, a dus o campanie în sprijinul restaurării inscripției originale.